6 idei de a sprijini părinții care primesc un diagnostic prenatal negativ

de Msgr. Charles Pope

Mi-am petrecut după-amiza de azi luând parte la o discuție pe net (webinar) axată pe cum să oferim ajutor, învățături de ale bisericii și informații famiilor care la controlul prenatal primesc un diagnostic conform căruia copilul lor va avea un handicap de vreun fel. Poate sunt informați că va avea sindromul Down sau altă problemă din naștere care va duce fie la o moarte prematură, fie la o viață plină de provocări.

Presiunea pusă pe o asemenea familie pentru a avorta este imensă. Li se spune: „ Este lucrul care trebuie făcut”, și „Nu trebuie să chinuiți copilul”. Unii sunt făcuți să simtă că fac ceva imoral dacă aduc un asemenea copil pe lume. Sunt puși și sub presiunea timpului. Doctorii cer să se decidă pentru întreruperea sarcinii repede, în decursul a numai câtorva zile.

O viață care nu merită trăită? Se pare că se manifestă o idee din partea multora în cultura noastră conform căreia există un așa lucru ca o viață care nu merită trăită. Am dat peste conceptul foarte neobișnuit și ironic, dar plin de tragedie, conform căruia moartea e o formă de terapie, că „tratamentul” pentru copiii cu dizabilități este să-i ucidem. Bineînțeles că moartea nu este un tratament sau o terapie, nu poate fi considerată o soluție ca cineva să își piardă viața. Totuși, în mod tragic, ăsta e sfatul pe care mulți părinți care primesc un diagnostic prenatal îl primesc, presiunea să întrerupă sarcina de urgență.

90 de procente sunt pierdute. Toată această presiune merge până într-atât, cât să explice de ce 90% din familiile care primesc un diagnostic prenatal slab decid să avorteze. Noi, cei din biserică, nu putem să rămânem nepăsători în fața acestui lucru. Trebuie să venim în întâmpinarea acestor familii cu fermitate și cu multă compasiune. Mulți sunt dărâmați de vestea că probabil copilul lor va avea dizabilități. De multe ori sunt în șoc, sunt depășiți de frică, sentimente confuze și sunt supărați pe ceilalți și pe Dumnezeu. Uneori cel mai mare dar pe care li-l putem face e timpul nostru, informații și susținerea credinței. Având pur și simplu în vedere unul din următoarele sfaturi poate fi de ajutor:

1. Nu trebuie să se grăbească, deși asta li se spune. Deciziile care schimbă viața nu pot fi luate într-un timp între 48 – 72 de ore. Nicio presiune nu trebuie pusă de personalul medical, familiile ar trebuie să vadă asta ca pe o mare nedreptate.
2. Diagnosticul prenatal nu este întotdeauna corect. De multe ori ne gândim la medicină ca la o știință exactă. Nu e. Informația poate fi interpretată greșit și premizele eronate. Mai mult, este o diferență între rezultatele analizei și un diagnostic propriu-zis. Testele pentru depistare (screening) pot indica posibile probleme și alte asemenea, dar nu reprezintă un diagnostic în sine. Sunt necesare investigații ulterioare în cazul în care testul indică o problemă. De multe ori, investigațiile următoare unui test de depistare (screening) nu găsesc nicio problemă.
3. Dizabilitățile nu sunt mereu o realitate așa înspăimântătoare cum avem impresia noi, cei din „lumea care insistă pe „perfecțiune”.Mulți din cei cu dizabilități își trăiesc viața din plin și sunt o mare binecuvântare pentru familie, Biserică și lume. Este esențial să oferim familiilor informații mai amănunțite în legătură cu dizabilitățile și să le facem cunostință cu familii care au experiență în acest domeniu pentru a evita sentimentul de fatalitate când primesc un diagnostic prenatal.
4. Pentru credincioși este esential să îi conectăm la adevărul fundamental al credinței. Crucea e o nebunie pentru lume, dar pentru creștini ea aduce viață și binecuvântare, în ciuda durerii. Dacă nu erau încercările, crucile noastre, niciunul nu am putut fi salvați. Creșterea unui copil cu dizabilități nu va fi niciodată ușoară, dar Dumnezeu nu dă greș. El găsește mereu o cale chiar și acolo unde nu e nicio cale, face orice, dar niciodată nu greșește.

Sora mea, Mary Anne, a avut un handicap mintal și și-a purtat crucea. Alături de ea, i-am purtat și noi crucea. Dar Mary Anne a adus și binecuvântări familiei. Nu cred că m-aș fi făcut preot dacă nu era ea. Cu siguranță nu aș fi fost așa înțelegător și mă îndoiesc că aș putut fi salvat dacă nu erau lecțiile esențiale pe care ea m-a învățat. Știu că a adus la lumină puterea și mila, fără să mai spun smerenia din noi toți. Crucea ei și a noastră ne-a adus har, putere și multe daruri personale fiecăruia dintre noi.

Da, crucea e dureroasă, dar ne învie. Duminica Paștilor vine după Vinerea Mare. Pentru lume crucea e nebunie, dar pentru noi, creștinii, înseamnă salvarea, este viața, este singura speranță reală, singura noastră glorie adevărată este să o purtăm așa cum a purtat-o Hristos.

5. Handicapul nu înseamnă totul sau nimic. Handicapurile sunt un continuum, într-un fel sau altul toți avem handicapuri. Unii dintre noi au probleme cu greutatea, alții cu diabetul, cu presiunea, cu inima etc. Unii au o capacitate mintala ceva mai redusă, unii se luptă cu depresia, adicția sau comportamentele compulsive. Unii își pierd capacitatea motrice din cauza accidentelor sau a vârstei. Cu toții avem capacități și dizabilități. Unele dizabilități sunt mai evidente, altele mai grave.

Dar în majoritatea cazurilor ne putem ajusta la scăderile pe care le cauzează și putem trăi o viață suficient de plină. Nu putem face tot ce ne-am dori, dar viața tot are bucurie pentru noi. Și chiar și handicapurile sau scăderile noastre pot și ne aduc binecuvântări ajutându-ne să ne smerim. Când un handicap e prea mult? Puteți cântări asta? Puteți dvs. sau eu decide pentru altcineva dacă viața lui nu merita trăită?

6. De obicei, viața nu e ceea ce pare. În această lume punem preț pe bogăție, talent, forță și putere. Dar pe Dumnezeu lucrurile astea nu Îl impresionează. Dumnezeu are un loc aparte pentru săraci și smeriți. Domnul a zis că cei din urmă vor fi cei dintâi (cfMat 19:30). Vine o mare răsturnare de situație când cei mândri vor fi lepădați și cei smeriți ridicați. Ne uităm la cei cu handicap cu o milă nelalocul ei. Dar înțelegeți un lucru: ei vor fi cei sărbătoriți în Împărăția Cerurilor.

Când acceptăm pe cei cu handicap și pe cei nevoiași în mijlocul nostru, îi acceptăm, de fapt, pe aristocrații Raiului. Să învățăm să îi admirăm, să le cerem să se roage pentru noi și să sperăm că agățându-ne de poalele lor ne vom împărtăși de o parte din slava de care se vor bucura în mod special. Ei au o demnitate pe care lumea refuză să o vadă, dar noi care credem trebuie să ne amintim că cei din urmă vor fi cei dintâi. Viața nu e ceea ce pare.

Cum rămâne cu cei care avortează? Ca Biserică, noi avem răspunderea de a susține ferm demnitatea și valoarea celor cu handicap. Lumea are nevoie mai mult ca niciodată de mărturia Bisericii, deoarece este o statistică tulburătoare că 90% din părinți avortează în cazul unui diagnostic prenatal îngrijorător.

Deși insistăm cu fermitate asupra demnității celor cu handicap și a nedreptății avortului în asemenea cazuri, trebuie și să îi întărim pe cei care au avortat și acum sunt zbuciumați. Majoritatea se aflau sub presiune, le era frică și se simțeau singuri. Le oferim sprijinul prin spovedanie și taine tămăduitoare, preoți care le dau sfaturi și le arată calea duhovnicească, grupuri de suport și rugăciuni. Chiar dacă Biserica este fermă împotriva avortului, trebuie de asemenea să îi împace pe cei care au căzut sub greutatea acestor probleme majore.

~~~

Msgr. Charles Pope este preotul paroh al Holy Comforter-St. Cyprian, o parohie catolică din Washington, D.C.